Ginduri

Prima picatura de otrava si ultima care imi va lasa trupul incostient si la fel de mort....ca si tine...te urasc...

                                    Am acceptat sa gust din nou otrava asta amara, doar pentru a avea inca o zi in paradis cu tine, stiind ca restul zilelor le voi petrece in iad. Am fost o idioata pentru ca nu am realizat ca tu insuti erai otrava ce de fiecare data imi punea sufletul la cele mai crancene pedepese, astfel incat imi infigeam cutitul in carnea-mi propie si sufeream chinuri groaznice. Acum stau singura in camera pustie si numai am lacrimi sa stinga focul aprins in inima. Apa rece pe pielea goala este singura care ma mai tine in aceasta realitate cruda, pentru ca restul ma arunca intr-o euforie in care noi suntem singurii supravietuitori. Chiar am crezut in promisiunea ta de a nu ma mai rani din nou la fel de tare, s-ar parea ca nu au fost decat cuvinte, pana intr-un final voi inceta sa te iubesc.

Un gsut amar

Amintirea zboara impreuna cu timpul si lasa in urma ei un gust amar.

  Astazi stand de vorba cu prietena mea, am inceput fara sa imi dau seama sa rascolsesc prin amintiri.Am dat de unele peste care s-a asezat praful fiind demult uitate intr-un coltisor al inimii mele, unul mai ascuns.M-am gandit ca spre deosebire de alte persoane , mie, daca mi s-ar da sansa sa fac pentru a 2a oara aceleasi lucruri pe care le-am facut in trecut le-as face mult mai diferit acum.

       Ma uit in urma mea, si vad acolo doar cenusa lasata de amintire,niste foi scrise aruncate prin dulap si niste prietenii rupte.Dar cel mai tare ma intristez cand deschid o cutiuta mica si privesc usor inauntru doar cu coada ochiului.Il vad inauntru pe El, stand acolo si plangand, putin mai departe de El ma vad pe mine, lasand timpul sa treaca facand ceea ce nu trebuie.Mai face un pas inspre mine, insa parca eu ma indepartez tot mai mult.Inchid repede cutia, si deschid o alta, e una mica, minuscula ce abea se vede, o deschid si il vad din nou pe El, e acolo , imi intinde mana, ma ajuta sa ma ridic si imi zice " Te iubesc, Te astept!" Ma duc mai departe, dau de o alta, dar e una mare mare, e inchisa in ea multa durere , multa amagire, ce ciudat, il vad si acolo, si acolo imi zice" Eu sunt cu Tine!" mai dau de multe alte cutii, dau de una numita "fericire", o deschid si prin crapatura se vede acolo nepasarea  fata de El, si iubirea Lui fata de mine.Ma arunc si spre cea cu numele :" tristete" si il vad si acolo , sta fix langa mine, si parca  isi intinde bratul catre mine, vrand sa imi aline durerea, dar ce pacat eu fug de El, ca si cum ar fi un strain.

    Nu e o minciuna , toate aceste cutii au in ele ceva real, o parte din mine, si in fiecare cutie din amintirile mele prafuite  a fost prezent El.

Am invatat de Octavian Paler

Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta…

Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca,tot ce poti face este sa fii o persoana iubita…

Am învaţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă ! Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită. Restul… depinde de ceilalţi. Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese. Am învăţat că durează ani să câştigi încrederea şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi. Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă CI PE CINE AI. Am învăţat că te descurci şi ţi-e folosit farmecul circa 15 minute. După accea, însă, ar fii bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebiue să să te compari cu ceea ce pot alţii să facă mai bine, ci contează ceea ce poţi să faci tu. Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor, ci contează ce pot să fac eu pentru a rezolva.

Am învăţat că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe.
Am învăţat că trebiue să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde; s-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.

Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevărată continua să existe chiar şi la distanţă. Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată. Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul. Am învăţat că indiferent cât de bun iţi este un prieten oricum te va răni din când în când, iar tu trebiue să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii ; câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi. Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.

Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii. Am învăţat că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc. Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc. Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc şi nu faptele sale.

Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că indiferent de consecinţe cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung departe în viaţă.

Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.

Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei putea găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul ca şi vorbitul, pot linişti durerile sufleteşti.

Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult îţi sunt luaţi prea repede…

Am învaţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.

Am învăţat să iubesc ca să pot să fiu iubit.

Gîndul de a pleca...

Apasă puţin şi nici nu-l simţi. Apoi creşte intensitatea şi devine din nimic ceva important, ceva care nu-ţi dă pace - e gîndul de a pleca.

Îmi iubesc ţara? La nebunie. Iubesc merele, şi nu bananele. Îmi sunt dragi casuţele vechi, dărăpănate unde locuiesc bătrîneii, care se scoală pe la 5 să dea de mîncare la păsări şi care bolnavi cum sunt ,lucrează pămîntul şi se bucură pentru roada culeasă. Îmi place mirosul de pădure, mirosul de mămăliguţă, mirosul de om moldovean. Îmi place cuibuşorul meu, patul, perna. Chiar la o simplă schimbare de loc, am probleme cu somnul. Nici doctori nu-mi trebuie, doar liniştea care mă înconjoară şi care e uşoară şi proaspătă. Să mă trezesc, scăldată de lumina care-mi trece prin geam şi să sar din pat ca friptă cînd privesc la oră. Să analizez fiecare mărunţiş şi pe urma să spun că-s prostuţă că fac aşa. Să văd acei ochi care mă iubesc, mă ajută, care-mi dau speranţe şi mă protejează. Să fiu ocrotită de tot răul din lume.

Şi dau din braţe, dau din suflet , dau din mine - tot ce pot ca să rămîn aici. Nu simt că am ajuns la capătul puterilor. Forţe mai sunt şi sunt, dar mă întreb: oare sunt folosite raţional, oare lupt pentru un viitor mai bun (Dacă nu pentru mine, măcar pentru copii pe care îi voi avea). Şi atunci devin melancolică. Te ciocneşti de organele de stat, care-ţi caută nod în papură. Vrei o afacere proprie, trebuie bani şi nişte "cumătri" bine plasaţi, care să-ţi fie drept proptea. Vrei să te dezvolţi, trebuie să transpiri prin muncă, şi nici atunci nu ştii dacă-ţi vei atinge ţelul propus.

Mă doare faptul că am aşa gînduri. Şi unde e ţara ta? Şi unde e legea care te ajută? Unde e nivelul de viaţă care creşte? Acolo unde ţi-i bine, nu acolo unde e durere.

Vis...încă...

Alergam ca o nebună, mi-am pierdut speranțele, tainele, dorințele și visul. Cu cât mă apropiam să te ating cu atât totul de îndepărta cu o viteză de neconceput, te pierdeam printre oameni, iar cu ochii nu mai priveam la pașii mei, ci la ai tăi. Mergeam din inerție, doar urmând direcția ta. 

Drum nebun și întortocheat, alergând simțeam că stau pe loc în mulțimea asta de duhuri rele. Salvarea mea erai tu, dar deveneai atât de indepartat, simțeam strigătul meu tardiv pierdut în mrejele timpului demult apus cum își aruncă ecoul peste distanța mică, dar parcă imposibil de străbătut. O lume întreagă ne despărțea și sufletul meu nu mai încăpea în mine, vroia atât de mult să scape, doar să nu-mi mai chinuie trupul biciuit de durerea ce mi-o provoca. 

Tremuram și plângeam , că devenisei un simplu vis de nerealizat și nu simțeam decât o fărâmă de dorință că ai vrea să mă ajungi, dar cu cât pașii ne îndreptau unul către celălalt, cu atât pământul dintre noi expanda și prăpastia dintre noi creștea. Nici nu am cuvinte să descriu ce pustietate amară și sângerândă mă încerca, cât îmi doream să nu exist ca să nu mai simt neputința de a te atinge.

Tot ce mi-am dorit vreodată cu tot sufletul meu, a fugit de mine și durerea s-a strâns, s-a strâns și iar s-a strâns...Și iată-mă fără tine.