Dor de primvara

    Dor de primvara

     
                       
Azi m-a apucat un dor de primavara, este anotimpul meu preferat, stiu ca multi il  asteapta, dar,  pentru mine  chiar daca inseamna o primavara in plus, si parca dupa 22 de ani te uiti cam cu jind la timpul care trece,  inseamna totusi multa schimbarea in bine,....inseamna  regenerarea naturii si parca nu-mi mai repugna  trecerea timpului....
         Daca ar fi dupa mine, as lasa sa fie primavara, primavara si dorul de primavara....m-ar indemna sa mai spun iar si iar primavara...oamenii parca sunt mai fericiti primavara , seninul cerului parca le confera o stare de mare bine, soarele care  incalzeste aerul primavaratec, ii face pe oameni mai zambitori,  ii vezi pe strada zambind uneori fara motiv,  simt pur si simplu  nevoia de exteriorizare,  lumea iese in parcuri, mirosul  verdelui  crud din  natura, le da o stare   de bine , oamenii sunt mai expansivi, copii mai galagiosi, neastamparati, pentru ca , asa mi se pare mie ca trebuie sa se comporte cei sanatosi...si parca  neastamparul lor te indeamna si pe tine la  o viata noua...
        O  viata noua, si cand spun asta ma refer si la iubire, ea e perceputa mai acut primavara, uneori devi imponderabil, simti ca plutesti, traiesti intr-o alta dimensiune, te simti intr-un mare fel.... si daca  am in minte  primavara, ma gandesc si la cineva  anume.
    

Nu stiu  ce primavara va fi... a asteptarilor, a indoielilor, a implinirilor...a trairilor navalnice, a pacii sufletesti, poate necesara sufletului meu zbuciumat, a linistii?  ...a regasirii bucuriei vietii, a rostului, a drumului bun...as vrea sa fie  o primavara a impacarii, a calmului  dupa nesfarsitele furtuni....

       As vrea sa fie primavara sufletului meu...sau mai bine spus sufletul sa va fie o vesnica primavara , cu nori  plini de iubire, cu ploi calde  care sa spele tristetea din sufletul nostru !!!

Zig zag

Zig zag

Sunt obosita. Fizic, psihic si in ce mod s-o mai putea. Ma simt ca un burete stors si-mi amintesc cum se simtea o colega de-a mea prin anul II de facultate, in contrast cu mine acum, ca un burete care absoarbe. Imi placu comparatia la momentul ala si ma gandeam la modul in care acumulam noi cunostinte. Fain! Exista un moment in care aduni: imagini, ganduri, sentimente, trairi, amintiri. Dar exista si un moment in care scazi...

Mi-amintesc ca mai intotdeauna am fost atrasa de gesturile simple si din suflet. Poate astea ma fac fericita. O bomboana legata cu un snur in semn de martisor, un buchet de margarete, o imbratisare calda, un zambet sincer, o  vorba buna. N-am adunat in jurul meu si n-am antrenat ceva complicat. Nu-mi placea sa-mi bat capul cu ceva, care pentru mine nu insemna mare lucru. Am vazut pe un site un clip despre o surpriza facuta unei fete de prietenul ei - o cerere in casatorie cu tam tam. Si alte tinere erau incantate. De ce avem nevoie de confirmarea celorlalti, de ce trebuie sa ne vada ei? Nu suportam sa ne traim singuri fericirea? Nu stiu...nu pot tine ceva frumos in mine, dar nici nu simt nevoia sa-l impartasesc cu toti, mi-e de ajuns daca o fac cu cine trebuie. Dar, in nici un caz, nu-l tin in mine. Ii dau drumul sa zboare. Frumos si simplu. Lin.

Avem nevoie de Țurțurei

Sunt sigura că nu există așa profesie, dar iarna, în fiece iarnă avem nevoie de ei mai mult decât oricând.

Temperaturile oscilează foarte mult asta face ca totul să înghețe și să se dezghețe mai repede decât vin microbuzele noaptea.

Astfel în Chișinău e periculos să mergi ziua pe stradă, dar mai ales seara. Țurțurii atârnă și arată de parcă ar vrea cu mare dragoste să intre în gândurile cuiva, la propriu și la figurat.

Astfel zic bravo lui Chirtoacă și primăriei care anul acesta a ajutat la dezăpezirea Chișinăului, dar ar mai fi ceva, dacă ar avea grijă să nu fie țurțuri pe clădiri, deoarece în caz că se întâmplă ceva, cine va fi responsabil, și apoi de ce să căutăm responsabili dacă ar fi mai bine să prevenim ceea ce se poate întâmpla.

Nu trebuie să așteptăm să moară oamenii pentru a curăța țurțurii. Așa că Primăria, crează-ți și cheamă-ți țurțureii la treabă, așa și oamenii ar avea ce face. De asemenea pentru început o platformă nu ar fi vrea, până a fi curățați toți, ar fi bine oamenii să anunțe unde cred ei că sunt cei mai periculoși țurțuri. 

Țurțurei, avem nevoie de voi!

PS: Vreo 2 ani în urmă un țurțure mare avea să-mi facă felul pe str Armenească, de atunci mereu privesc pe sus, iarna. Privesc și mă-ngrozesc.

Măști putrezite 

 

Haideți să vorbim despre oameni...sau mai degrabă despre acei oameni care se cred superiori celorlalți. Probabil că apelativul ”oameni” nu e tocmai cel potrivit pentru ei, însă hai să nu-i numim altfel, din simplul motiv că nu-mi place să jignesc.

Se întâmplă ca prin viață să ni se intlneste uneori persoane care să ne afișeze niște măști frumos colorate și îngrijite cu multă atenție. De multe ori m-am înșelat în privința unui om, de multe ori am descoperit deșertăciune sub carapacea unei aparențe uluitor de frumoasă. Pe propria piele am trăit ce înseamnă să vezi în cineva minunăția și să trăiești cu iluzia asta până când realitatea îți face dovada adevărului de dincolo de mască. Sub creionul perfect ascuțit ce așterne cuvinte de mărgăritar, nici nu aveți idee ce se poate uneori ascunde. Promisiuni câte în lună și-n stele, aerul de om elevat, de un fel de atingător al unui prag foarte înalt în ale înțelepciunii...toate doar ca să pară altceva. Și când te gândești că de multe ori din cauza unor astfel de oameni, al căror rol e doar să te scârbească de lumea în care te-ai născut, stai și îți amărăști clipele, îți tai sufletul cu gânduri negre,  întrebându-te în neștire: de ce?

Mai au două ”calități” deosebite oamenii ăștia: 1. îți trântesc ușa în nas exact când simt că ești în cer, zburând, și 2. se reîntorc la tine când tu deja ți-ai văzut de ale tale, ți-ai găsit liniștea. Atunci apar și ei, așa ca dintre ceilalți, și încep să își zugrăvească iar fățărnicia în pasteluri. Îți vine să te revolți, să dai replici, dar mă întreb dacă nu cumva e mai bine să îi ignori. Pentru că oricum nu ai putea ajunge niciodată la un punct comun cu cineva care poartă o mască..putrezită.

Am obosit...


Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm. Am obosit să ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.
Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat, privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. Mergem la doctori, psihologi, psihiatri pentru că vrem soluţii. De ce nu putem pur şi simplu să ignorăm starea de moleşeală care ne cuprinde trupul şi sufletul şi să mergem înainte? Trist este că nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit?
Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână care te doare. Tu ignori durerea. Ea persistă. Peste câteva săptămâni, mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza: mâna care te durea la început.
Să nu crezi că dacă ignori sentimentul de oboseală acesta va dispare. Trebuie să faci faţă realităţii! E greu, ştiu. Mai ales pentru oamenii energici, obişnuiţi să deţină controlul şi să fie mereu pregătiţi de luptă. Dar…de ce să ne minţim singuri? Vine vremea când trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi în oglindă şi să spui: Am obosit! Toţi o facem…

invidia

invidia

De ce unii oameni sunt invidiosi ?
"Ia uite la asta ce si-a luat ! Al dr... ". O privire ascunsa sau aruncata peste umar. Niste ochi mijiti, un zambet ce-ar ingheta si azotul, si cuvintele ....
Of, cuvintele, soptite in palma sa nu auda respectivul, eventual la telefon. Da, mare lucru si inventia comunicarii neconventionale - netul si telefonul ! Asa poti sa barfesti si sa injuri fara teama de a fi auzit de cine nu trebuie.
Si apoi intalnirea fata in fata. Un zambet larg, fals de sincer, ochii larg deschisi si sprancene usor incruntate admirativ. Aceasta este fata invidiosului.

Cel mai sigur indiciu prin care deosebim un invidios este lipsa motivului. Nu are de ce ! Nu este implicat deloc, nu pierde si nici nu castiga si prin urmare, nu are motiv sa invideze pe cineva. Nu insemna ca daca ar avea, invidia sa ar fi justificata. Nicidecum, exista alte cai prin care cineva isi poate manifesta nemultumirea, adica pe fata.
Si cel mai interesant este ca invidiosul nu-si da seama ca nu are motiv. E pur si simplu o pornire launtrica, rautate pura. Pardon, prostie, ca rautatea e un derivat al acesteia. "De ce ala sa aiba, si eu nu ?". "Aha, precis a furat sau a castigat pe nemerit !".

Apoi, daca intamplator cel invidiat pierde ce are, brusc, apare o explozie de simpatie. "Vai, ce rau imi pare !". In aparenta doar, pentru ca in spate, invidiosul se bucura. E bucuria pentru necazul celuilalt. "Al dr.. , sa se invete minte !".
Si incep sa zbarnaie telefoanele: "Ai vazut draga, ce-a patit X ? Las' ca asa-i trebuie !".
Pentru invidios faptul ca cineva are mai mult decat el, acesta devine brusc dusmanul sau de moarte. Nu are nicio legatura cu moralitatea, echitatea, poate respectivul a castigat pe merit. Nu, argumentele sunt irelevante. Important este ca respectivul are si el nu !

Ia ganditi-va, cand ati intalnit ultima data un invidios ? Nu va uitati la ceas sau in oglinda ! Smile! Cei de fata nu se pun.

Mi-a placut intotdeauna sa invidiez pe cineva mai inteligent, mai destept decat mine. Mai corect, nu e vorba de acea invidie peiorativa, ci mai degraba apreciativa, amestecata cu admiratia. Si in sine imi spun: "De ce el poate si eu nu ?".
Cred ca invidia e o pornire launtrica. Asa mi-am dat seama, ca nu intelegeam fenomenul. Este in firea omului sa invidieze. Serios ! E ceva ce nu se invata. E vorba de eternul conflict intre " a avea si a nu avea, a fi sau a nu fi ". Si ceva foarte specific prostiei omenesti, daca eu nu am, nici celalalt nu trebuie sa aibe.

N-am inteles inca, de ce cineva vrea lucrul altuia ? Serios, daca acela a muncit, a furat sau cine stie ce a facut sa obtina un lucru, e treaba lui, nu ? Invidia poate fi inlocuita simplu cu admiratia. Nu credeti ca este mai onest ?

Ce putem face sa nu devina obsesie ? O putem domina sau transforma in motivatie personala si in final, s-o ambalam frumos in respect pentru celalalt sau pur si simplu in indiferenta.

Superficialitatea ne tine legati la ochi?

Superficialitatea ne tine legati la ochi?

  Stateam in dimineata asta si ma gandeam ca poate in ultima vreme am uitat ca trebuie sa-mi doresc mai mult, ma multumesc cu cat mi se ofera si am incetat pur si simplu" sa mai dau din coate", sa-mi fac loc de mai bine..ma multumesc cu diminetile mele langa o muzica placuta, cu cafeluta in fata si trai nenica, nici gand sa-mi schimb atitudinea!

   Am inceput sa uit de muntele de vise, de iluziile care ma inaltau, de visurile care mi le faceam...ma gandesc doar la clipa de fata si atat! O fi de vina anotimpul? iarna care a debutat cu ploi si cer gri, am uitat eu sa privesc in sufletul meu mai des?... sau poate am privit prea mult si m-am  multumit cu linistea din suflet? greu de spus...acolo este totusi soare....lumina, chiar daca....

    Poate am devenit o superficiala, sentimentele mele sunt focuri de paie, asa cum mi s-a mai spus, apar si se sting repede...si totusi, nu sunt simulacruri , trairile mele exista, ca devin volatile mai devreme decat mi-as dori, o fi vina mea?

    A nu se intelege ca sunt lenesa, nu! nu din cauza lenei ma comport asa...gasesc zilnic sa fac  lucruri ce imi fac mare placere...si totusi...

    

Iarna de iarna

Iarna de iarna

A venit iarna in adevaratul sens al cuvantului. Ger... vant turbat ce danseaza cu fulgii, mai mici sau mai mari...

Nu-mi place frigul. Nu-mi plac hainele groase si multe. Sunt friguroasa, dar nu-mi place sa ma incotosmanez. Nu-mi place nebunia care se creaza in oras - marea capitala europeana - cand ploua sau ninge putin. Oameni agitati... autobuze aglomerate... totul o ia razna. Nu-mi place iarnaaaa!

Offf....

Vreau sa hibernez si sa ma trezesc cu forte proaspte, zambete si voie buna la primavara!