Au venit toamnele...

Gata!!!! Orele au luat sfârşit. Mă îndrept spre staţia de troleibuze. Păşesc agale şi fără chef. Nu prea vreau să merg acasă, dar nici în stradă să rămân nu vreau. Mă simt prost şi fără energie. Doresc să mă refugiez undeva într-o altă lume. Aberaţii. O altă lume nu există. Dar în parc aş putea să merg. Ce-ar fi să mă duc în Valea Morilor?! Din strada zgomotoasă invadată de lume şi maşini păşesc scările ce duc în parc. Nu mai aud zgomot. Capul nu-mi mai vâjâie. Picioarele nu mai doresc să se mişte atât de repede, ochii încep a privi încolo şi încoace. Pe o bancă stă o bunicuţă ce rezolvă inntegrame, iar alături nepotul ei se joacă cu nişte maşinuţe. Se vede că aerul proaspăt le priieşte la amândoi. Îmi închei haina e cam frig. Dar uite o bancă scăldată de soare. Mă îndrept spre ea. Împrejurul ei sunt împrăştiate nişte ghemuleţe interesante ce seamănă cu aricii, doar că sunt de mărimi mai mici. Sunt fructele arţarului. Pentru prima dată văd cum arată un fruct de arţar şi tot pentru prima dată văd scrisă pe un scaun o astfele de declaraţie de dragoste “Iisus liubit tibia”. Interesant, cine a scris-o oare? Mă ridic şi merg mai departe. Ce-ar fi să mă abat din drum şi s-o iau spre stânga unde se vede o cărăruie bătătorită de picioarele oamenilor, dar încă umedă. Vai, dar ce-mi văd ochii? Cred că visez. O fetiţă de 4, cel mult 5 anişori, absolut goală, se joacă vioaie pe pământul rece. Nici un gest de al ei nu arată că i-ar fi frig. Mie însă mi se face şi mai frig la vederea acestei privelişti. Nu bine reuşesc eu să mă dezmeticesc că mica sirenă, aşa goală cum este, îşi încalţă doar o perecehe de sandalete şi se vâră în pârâul de alături. Asta da sirenă călită. Scoate nişte ţipete de bucurie, gângureşte ceva şi străbate râuleţul în toată lungimea sa cu aşa o bună dispoziţie , de parcă afară nu ar fi 15, dar 50 de grade C. Mama ei stă alături pe o bancă şi citeşte absorbită de lectură, o carte. Şi-a ridicat ochii doar pentru a-i răspunde unui bărbat care încearcă să o mustre “Şto vî za mati tacaia?” -”Vî zanimaitesi svaim delam diadenica”. O las pe mica sirenă să se zbenguie în voie şi merg mai departe. Mă miră nespus demult contrastul dintre iarba verde ca buraticul şi frunzele îngălbenite şi uscate. Am ajuns lângă iaz. Realizez că acesta desparte, de fapt, două anotimpuri. În partea stângă a lui, acolo unde este umbră, copacii şi iarba sunt de un verde viu, crud. Partea dreaptă e scăldată de soare. Vântul gospodăreşte printre frunzele îmbătrânite şi uscate, dar vopsite în culori pe care doar toamna le are în atelierul ei de pictoriţă. Vara încă nu este gata să-i cedeze locul surorii ei toamna. Prea îndrăgostită este ea de acest parc. Mă simt ademenită de vară pe celălalt mal. M-aş duce, dar toamna nu mă lasă. Soarele blând şi cald nu mă lasă. Stau nemişcată. În spatele meu discută două bunicuţe. Nepoţelele lor se joacă. “Trebuie să plecăm. De 3 ore ne plimbăm prin parc. Este atât de frumos aici”. Da, într-adevăr e frumos! Ce n-aş da ca să iau acest parc, cu tomnă cu tot, la mine acasă. Încerc să-mi chem gândurile înapoi, deoarece s-au pierdut şi ele pe undeva prin parc, şi mă pornesc să fac cale întoarsă. “Frumoasă toamnă, nu-i aşa”, aud deodată o voce. Pe o bancă, ascunsă între doi tufari stă un domn, iar lângă el pe o buturugă, un ceas mare şi un telefon. “Da, frumoasă. Vă place?” Nu bine reuşesc să-i adresez întrebarea , că începe a-mi recita cu glas maiestuos, de parcă însuşi Alecsandri a coborât din parcul din Valea Morilor.“Toamna rece vine; Graurii se duc; Cade cu suspine; Frunza de pe nuc.”“Dar tu vino şi te aşează lângă mine, iar eu o să-ţi recit şi din Eminescu, dacă doreşti”Toamna te face să visezi cam la multe, moşulică”, Îmi spun eu în gând. În glas îi răspund însă mai politicoasă: “Eminescu îmi place, nu zic ba, dar trebuie să plec la lecţii.” Îmi iau rămas bun de la “visătorul Alecsandri” şi merg mai departe. În timp ce eu mă deplasez pe aleea asfaltată, văd printre copaci o ceată de copii împreună cu profesora lor. În mâini ţin două pungi pline cu frunze. De ce sunt, oare, atât de cuminţi? Nu le aud vocile. Realizez însă repede despre ce sete vorba atunci când o văd pe profesoară explicându-le ceva cu mâna. Ei sunt surdo-muţi. Dar pentru a admira toamna nu e nevoie de cuvinte. Oricum nu vei reuşi să găseşti cuvintele potrivite pentru a o descrie.Aproape că am ieşit din parc. Mi-au mai rămas doar câţiva paşi. Iarăşi se aud maşini. Scuarul parcului e plin de soare. Dar un altfel de soare. Nu este soarele din parc. Nici sufletul, nici picioarele nu doresc să părăsească parcul. Privesc în urma mea, apoi înainte, unde se văd maşini, clădiri, oameni. Cu siguranţă două lumi diferite. Merg totuşi mai departe. Îmi amintesc atunci de un lucru de care realizez că îmi e foarte dor: să mă bat, să-mi scald picioarele în frunze, să simt cum foşnetul lor îmi zgârâie urechea. Nu am văzut pe nimeni aici, în parc, să se bată cu frunze. Nu simt mireasma îmbătătoare a strugurilor de poamă răscopţi. Nu aud vântul plimbându-se prin vii în speranţa că iau lăsat şi lui oamenii, poate, măcar un cârcel de poamă; nu văd cireşul, în frunzele căruia sunt adunate toate nuanţele şi culorile posibile pe care un pictor s-ar simţi pur şi simplu Dumnezeu dacă le-ar avea în setul său de culori.

O altă toamna e la sat. Şi, totuşi, câte toamne sunt? Poate ar trebui să spunem au venit toamnele şi nu a venit toamna.